Arunca un ziar peste revolver. -Iarasi acelasi lucru, spuse ea, privindu-l speriata. -Care acelasi lucru ? -Aceasi expresie inspaimantatoare, pe care si avut-o pe vrenuri, cand n-ai vrut sa mi te destainuiesti. Ghenea, iubitule, spune-mi despre ce e vorba. Vad ca te chinuieste ceva. Vorbeste, asta o sa te usureze. Orisicine ar fi, e mai bine decat suferintele tale. Stiu ca nu poate fi nimic urat. -Stii, intr-adevar? Du-te. -Spune, spune, spune. N-am sa te las. Evgheni schita un zambet trist. "Sa-i spun oare? Nu, e cu neputinta. De altfel n-are nici un rost." Poate ca i-ar fi spus, dar in acest timp intra doica si intreba daca se poate iesi la plimbare. Liza se retrase, ca sa imbarce copilul. -Asadar, ai sa-mi spui. Ma intorc indata. -Da, poate… Ea nu putu sa uite niciodata zambetul dureros cu care el insoti cuvintele acestea. Liza iesi. El apuca revolverul in graba, pe furis, ca un talhar si il scoase din toc. " E incarcat, da, dar de mult, ii lipseste un glont. Ei bine, fie ce-o fi." Cand il lipi de tampla, sovai o clipa, dar, amintindu-si de Stepanida, de hotararea lui de a nu o mai vedea, de lupta, de ispita, de decadere si iarasi de lupta, se-nfiora de scarba.